Mărturii inedite despre Eminescu ale acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga

A fost Eminescu un om religios? 

În anul 1999, doamna acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga – cercetător în istoria literaturii şi artei universale şi eminescolog de prestigiu – a fost oaspetele Episcopiei Dunărea de Jos, la invitaţia Prea Sfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun,  ocazie cu care ne-a acordat un interviu pentru cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”. A vorbit foarte mult despre Mihai Eminescu, ,,primul mare poet european al României”, cum îl numea, regretând faptul că încă mai există şi astăzi contestatari ai operei lui. Am rugat-o să ne împărtăşească atunci concluziile domniei sale privind dimensiunea religioasă a poetului. Aceste consideraţii sunt valabile azi şi oricând, fiind rodul unor cercetări intense, pornite din suflet (despre marele poet al neamului românesc, domnia sa a scris numeroase studii şi cărţi, printre care: ,,Eminescu – cultură şi creaţie”, ,,Eminescu şi romantismul german”, ,,Eminescu – viaţa, opera, cultura”), iar la sfârşitul vieţii s-a dedicat  slujirii şi recunoaşterii necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – “limba vechilor cazanii”, căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti.

  Dar… s-a întâlnit cu moartea: i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în “Mortua est!”, o poezie violent atee (“De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“). De atunci a intrat în sufletul lui îndoiala. Întâlnirea cu moartea este o traumă, un şoc care te marchează. Prin 1876, scrie “Melancolie”, în care spune: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Şi în sufletul lui s-a şters credinţa, şi el stă ca un mort viu, din care timpul roade ca un car… Recunoaşte pierderea credinţei şi o regretă.

Dar în 1883 scrie  “Luceafărul” –  mostră de acceptare a unui univers în al cărui centru se află Dumnezeu. El se ipostaziază într-un înger ridicat în slavă, pentru că nu mai are căderi ca la început, nu mai are complexul luciferic, s-a vindecat. Spre sfârşitul vieţii scrie “Rugăciune” şi “Răsai asupra mea, lumină lină”: “Ca-n visul meu celest de-odinioară/ O, maică sfântă, pururea Fecioară/ În noaptea visurilor mele vină” – o poezie superbă, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să  redobândească cele trei virtuţi creştine, pe care el le cunoştea foarte bine:“Credinţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină” – e aşa de frumos!…

În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: “Bolnav în al meu suflet” – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el. Fiindcă “Înger şi demon” nu este, cum învăţam noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau “înger” şi “demon”, ca-n Goethe. La aceştia, foarte mari, ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa, şi finalul în care coexistă, avant la letre, cu tentă de autenticitate tragică, cu rugăciunea aceea care cere mântuire Maicii Domnului.

Şi mai figurează pe mineiul unei cărţi de la Mănăstirea Neamţ o însemnare în care un preot spune că l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Eminescu, pe care Creangă l-a adus când era bolnav. A stat un timp la bolniţa mănăstrii. Atunci, el i-a spus preotului: “Părinte, aş vrea să mor şi după moarte să fiu îngropat la marginea mării, lângă o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare apus de soare “Lumină lină”…

Ei, trageţi şi dumneavoastră concluziile. Mie mi se pare că ne aflăm în faţa unei probleme enorme, cu mare adâncime, care poate nici n-ar trebui răscolită, fiindcă a-i răscoli sufletul acela tragic… Eu sunt convinsă că Maica Domnului a mijlocit pentru mântuirea lui.

Pe el, setea de absolut în căutarea adevărurilor ultime l-a dus la această necredinţă, şi el însuşi şi-a dat seama. În “Avatarurile sărmanului Dionis”, el se luptă cu timpul, cu spaţiul (e kantiană această istorie), învingându-le cu cartea magică despre Zoroastru. Era călugăr, în timpul lui Alexandru cel Mare şi, citind această carte, pleacă cu iubita lui în Lună şi acolo face tot felul de schimbări, fiindcă universul nu-i mai place: nu sunt destui sori, destule luni. Cei doi erau atât de puri, încât visează amândoi acelaşi vis, cum că îngerii treceau şi ei ascultau armonia cântărilor îngereşti. Fascinat de concordanţa dintre gândurile lui şi spusele îngerilor, îi vine în minte  un gând, care este o blasfemie: “Nu cumva eu sunt Dum…” N-a apucat să spună “Dumnezeu”, că a şi căzut trăznit din cer. Deci, a avut exact soarta lui Lucifer. A dorit, ca şi Lucifer, să ştie ce ştia Dumnezeu şi şi-a primit pedeapsa. Prin ploaie de fulgere şi trăznete, el reintră în avatarurile din secolul XIX, în Dionis, metafizicianul.

Ei, nu este interesantă această căutare nebunească a absolutului şi a iubirii? Roza del Conte a făcut cea mai desăvârşită disecare, după părerea mea, a operei eminesciene, în “Eminescu sau despre absolut”.

Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. Theodor Codreanu a scris “A doua sacrificare a lui Eminescu”. Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest “monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui –  înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.”

*

În completarea acestui tablou menit să evidenţieze desăvârşirea spirituală a marelui poet, adăugăm mărturiile lui Ion Slavici din cartea “Omagiu lui Mihail Eminescu”, apărută la 20 de ani de la moartea poetului, în 1909, la Bucureşti, la Atelierele Socec & Comp.,  editată de “Comitetul comemorării – Galaţi” prin grija avocatului Corneliu Botez (cartea s-a vândut în beneficiul ridicării monumentului “Eminescu” din Parcul Municipal al Galaţilor).

În capitolul  “Eminescu – omul”, Ion Slavici, care i-a fost un apropiat prieten încă din timpul studiilor la Viena (1869), nu se referă explicit la latura religioasă a lui Eminescu. Totuşi, găsim în  descrierea însuşirilor de bază ale firii poetului multe din caracteristicile bunului creştin:

“Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost; dar acum, în zilele noastre, cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins”… 

 “Era om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă; respingea cu oroare tot ce i se părea vulgar”. 

 “Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirle lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce-i iau scrierile drept o manifestare a fiinţei lui individuale.”(sublinierea ne aparţine, căci în lumina ei, credem, poate că ar trebui reconsiderate multe aspecte din viaţa şi opera marelui poet).

“Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizerile mai mici ale altora”.

“Stăpânit de amor propriu, nimic la el nu era mai presus de dignitate: “Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu”, zicea adesea”.

“Nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi atunci când era dator să vorbească, să măgulească, ori să linguşească pe cineva. În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă. Era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş. Pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”.

“Dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii faţă de toţi”.

La aflarea veştii că gălăţenii doresc să ridice un monument lui Eminescu, Ion Slavici a consemnat în această carte cuvinte memorabile, care demonstrează încă o dată marele suflet pe care marmura sculptorului Friederick Stork  avea să îl întruchipeze pentru eternitate:

“Dacă e adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ne amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui în care el a sângerat şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta spre care el a voit să ne îndrumeze”.

În aceeaşi măsură, celor care s-au gândit să-l propună spre canonizare pe Eminescu, le spunem astăzi – cu mâna pe inimă – că lor înşile le-ar fi necesară această icoană, nu lui!

Chipul lui Eminescu trebuie sărutat… doar în vis. 

A consemnat, VIOLETA IONESCU (fragment de interviu din anul 1999) 

luceafarul.wordpress.com

About these ads
This entry was posted in Zoe Dumitrescu Busulenga and tagged , , , , . Bookmark the permalink.