Ion Irimescu

Inspiraţie, rafinament, spirit, artă. O simfonie a formelor înmugurind idei. Creaţie ce trece dincolo de timp şi spaţiu, dând bineţe divinităţii. Un artist: Ion Irimescu.

     Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, sat Arghira, comuna Preotești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române. A fost fiul lui Petre Irimescu, proprietar și al Mariei Cazaban, pedagogă; a fost căsătorit cu Eugenia Melidon, profesoară.

 După absolvirea școlii primare din Fălticeni, urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din același oraș (1915-1924), unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile. Între 1924 și 1928 este student al Școlii Naționale de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea și Oscar Han. În timpul studenției, a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din Oprișeni-Fălticeni. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziția de Pictură și Sculptură din București. În 1930, obținând o bursă de studii a școlii române din Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris și se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influențat de sculptura lui Antoine Bourdelle. În 1932 i se acordă Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București.

În 1956 participă la Bienala din Veneția, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziția de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

În 1975 donează muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care se inființează Colecția “Ion Irimescu”. Este ales în 1978 președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

Distincţii:

Mențiunea de onoare a Societății Artiștilor Francezi (1932), Premiul Fundației Elena și Anastase Simu (1935), Meritul Cultural în grad de Cavaler clasa I, Premiul Ministerului Culturii și Artelor (1942), Maestru emerit al artei (1954), Premiul de Stat clasa I (1955), Artist al Poporului (1964), președinte al Uniunii Artiștilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Române (1992), Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer (2001), Premiul pentru Excelență în Cultura Română (2001).

La 27 februarie 2003, Academia Română îl sărbătorește cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare.

La 28 octombrie 2005 marele sculptor moare și este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni.

 

Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu

(Autor: Zoe Iustina Martin, Colecţia: „Interviuri”)

Ion Irimescu: Arta mea a fost o luptă permanentă ca să duc ce aveam în cap la o realizare convenabilă din punct de vedere artistic… La baza fiecărei lucrări au stat sentimentele mele. Arta nu este determinată ştiinţific. În artă nu ştii de unde vin ideile şi cât durează transpunerea lor în practică. Frământările mele în singurătatea atelierului au dus la operele mele.

Zoe Iustina Martin (Bad Kreuznach, decembrie 2002): “L-am cunoscut pe Maestrul Ion Irimescu în 1979 la Cluj, la îndemnul soţilor Maricica şi Nicolae Ghilcoiaşiu, cadre universitare din Cluj, fini cunoscători ai artei româneşti moderne. Maestrul Irimescu venea deseori, împreună cu soţia sa, Eugenia Augustina, căreia toată lumea îi spunea Jeni (cu excepţia soţului ei, care i se adresa invariabil cu “Jeniţa”) la Ioan şi Margareta Sima, între cele două familii existând o mare prietenie. La rândul meu eram foarte bună prietenă, de câteva decenii bune, cu Ioan Sima şi apoi, după ce s-a căsătorit, şi cu soţia sa, Margareta. Deseori, în această companie eram invitaţi la familia doctorului profesor Oancea, unde soţia sa, Maria, o mare colecţionară de artă, era o amfitrioană desăvârşită. (…) În atelierul său de pe Pangrati, Ion Irimescu m-a primit întotdeauna foarte frumos, iar ceea ce am remarcat la el era o răbdare ieşită din comun, îmi vorbea mult despre lucrările pe care le executa. Ţin minte că lucra atunci la un mare bust al lui Mihai Eminescu. Pentru Maestru, viaţa sa toată erau lucrările sale şi nimic altceva. Bineînţeles, în afară de Jeniţa, la care ţinea ca la ochii din cap. Cât priveşte comunismul “atotbiruitor”, Maestrul părea că nu-l sesizează, trăia într-o lume a lui, aproape închisă, lumea Artei, ura politica. Nu s-a sfiit să-mi spună aceste lucruri. (…) Pe mine nu m-a interesat aşadar în principal opera Maestrului, care este de resortul criticilor de artă, ci m-a interesat Omul Ion Irimescu. Omul care poate s-a ascuns în spatele lucrărilor sale, nu a vrut, dintr-o modestie excesivă (sau poate mai degrabă, dintr-o anumită eleganţă), să fie devoalat. (…) L-am găsit pe Ion Irimescu în plină formă, incredibilă la un om care mai are puţin şi va face suta de ani… Memoria îi este mereu trează, este de necrezut cum Maestrul îşi poate aduce aminte de întîmplări mărunte, petrecute cu 70–80 şi chiar cu aproape 100 de ani în urmă. Desigur, ca la orice persoană în vârstă (dar oare numai la persoanele în vârstă?), Maestrul mai încurcă anii. Poate nu este neapărat o scădere de memorie, ci felul de viaţă, atemporal, al Maestrului, pe care nu l-a interesat timpul care s-a scurs peste el. Pentru a face o carte de memorii, chiar sub forma unui dialog, cât mai concordantă cu realitatea, am reluat multe din temele discutate cu Maestrul, unele chiar de cinci ori… Ce răbdare a avut cu mine Ion Irimescu… Dedic această carte Maestrului Ion Irimescu, cu ocazia viitoarei aniversări a 100 de ani de viaţă. La Mulţi Ani, Maestre!”

 

Muzeul Ion Irimescu 

Inaugurat la 10 februarie 1975, Muzeul de Arta “Ion Irimescu” din Falticeni contine 313 lucrari de sculptura, peste 1000 de lucrari de grafica, la care se adauga si biblioteca personala (peste 1500 de volume) si o colectie de pictura si grafica in dezvoltare. Muzeul este o institutie unica in Romania, prin faptul ca e cea mai bogata colectie de autor din tara.

Ion Irimescu (1903-2005) a fost un sculptor roman, pedagog si membru al Academiei Romane. Oricine vine sa viziteze colectia de arta a muzeului ramane impresionat de frumusetea cladirii. Curiosi, multi vizitatori ar dori sa afle istoria acesteia. Cladirea este construita intr-un stil arhitectural sobru, eclectic. Povestea ei dureaza de secole, constructia fiind inceputa in 1846. A fost ridicata din caramida, pe o temelie solida. In 1909 i se mai adauga un cat. Se pare ca tot in acel an cladirea a devenit sediul palatului administrativ al judetului Suceava. Dupa ocupatia habsburgica, resedinta judetului a devenit pentru o vreme Falticeniul. In 1923, cladirea devine sediul Prefecturii judetului Baia, iar intre 1950 si 1968, sediul Consiliului popular Raional Falticeni. O data cu desfiintarea raioanelor, in urma reorganizarii teritoriale, cladirea devine sediul casei Pionierilor, Radioficarii si Casei de Cultura.

Scris de Alexandra G.  scrieliber.ro

 

About these ads
This entry was posted in Cultura, Ion Irimescu, sculptura and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.