Eroi români uitați

Să susținem refacerea monumentului Regimentului 14 Dorobanți și a celorlalte Monumente militare din orasul lor natal Roman, pentru Eroii care au murit pentru Romania. Oraș pe care nu l-au mai vazut. Oraș care i-a uitat..

Emil Cioran: “Traim la marginea istoriei pentru ca nu am fost niciodata un popor de cuceritori”

 *


Segent Maniosu Victor – proaspat absolvent de scoala de subofiteri (Mihai Bravu Bucuresti) 1943

Sergent Maniosu Victor a fost alocat ulterior Regimentului 3 Artilerie Grea Galati cu care a participat la luptele din est la Cotul Donului si in vest pana in Muntii Tatra. A supravietuit razboiului si ulterior a activat ca maistru militar de artilerie la Roman.

Pana la sfarsitul Razboiului al doilea Mondial, 
La Roman au activat urmatoarele unitati militare: 

1. Comandamentul Divizei 7 Infanterie Roman (incepand cu data de 16 martie 1883)
2. Regimentul 14 Dorobanti format in 1877 la Roman, devenit ulterior Regimentul 14 Infanterie (activ in cadrul Diviziei 7 Infanterie Roman ca unitate principala a acestei Divizii) – ulterior UM 01118
3. Regimentul 54 Infanterie formar in 01.04,1914 la Roman ( activ in cadrul Brigazii 28 Infanterie in perioada respectiva) – ulterior UM 01118
3. Regimentul 8 Calarasi, ulterior Regimentul 12 Calarasi – Brigada 4 Calarasi Roman – ulterior Scoala de Soferi Roman – actual Liceul nr.
4. Regimentul 4 Artilerie format in 1877 la Roman, transformat ulterior in Regimentul 1 Artilerie Garda in 01.04.1933 – ulterior UM 01406
5. Regimentul 8 Artilerie Roman format in 01.04.1883 la Botosani si mutat la Roman in data de 30.09.1894. – UM de pe strada Dumitru Martinas Nr. 1-2
6. Regimentul 24 Artilerie format 1.04.1914 si relocat la Roman.
7. Divizionul 4 Tren.
8. Grupul 3 Aviatie (operational pe Aerodromul Roman – afltat in vremea aceea pe locatia fostei Platforme Chimice langa fostul Arsenal al Armatei care mai apoi s-a numit IMR iar dupa anii 1990 UMARO
9. Manutanta.
10. Spitalul Militar Roman
11. Grupul 7 Aprovizionare Munitii (Depozitul de munitie al Garnizoanei Roman)
12. Cercul Militar.

Macar atat sa facem pentrui acesti Eroi care au murit pentru Romania. Un monument in orasul lor natal. Oras pe care nu l-au mai vazut. Oras care i-a uitat.
Multi ofiteri subofiteri si soldati ai Regimentului 14 Dorobanti Roman au fost elevi ai Liceului Roman Voda. Mormintele lor (Cimitirul de Eroi General Dragalina  Tighina. Morminte de ofiteri, subofiteri si soldati ai Regimentului 14 Dorobanti Roman. Eroi sunt participanti la batalia pentru Odessa) au fost distruse de ocupantii bolsevici ai Basarabiei si Bucovinei de Nord dupa 23 august 1944. Ultimul caz de cimitir de Eroi romani distrus a fost semnalat in anul 2007 la Tighina, oras din actuala Republica Moldova care este controlat de asa-zisa Republică transnistreană.

Text si foto Sorin Vlasie

 

*

În cartea de aur a neamului românesc, alături de marii noştri voievozi şi ca urmaş demn al acestora, cu litere de foc şi sânge, stă scris numele eroului martir Ion Antonescu, marele nedreptăţit al istoriei noastre, care prin jertfa sa supremă a încercat şi a reuşit în mare parte să înalţe poporul şi patria română la rangul de cinste şi demnitate care i se cuvine. Născut la 2 iunie 1882 la Piteşti în familia unui ofiţer, în scurt timp, talentul deosebit în arta militară îl ridică pe scara ierarhică, încât la începutul Primului Război Mondial, Ion Antonescu era şef al Biroului Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, alături de care va face războiul.[1]

„Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă, o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi pentru înălţare”.

Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941 se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca celui de-al doilea Război Mondial[2] În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei. După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei fuseseră cedate în urma notelor ultimative ale guvernului sovietic. Prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României fusese cedată Ungariei hortiste şi la 6 septembrie 1940, Cadrilaterul, cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostorom şi Caliacra, au fost ocupate de Bulgaria. În aceste condiţii, regele Carol II îl aduce la conducerea ţării pe Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea sa pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior. Ion Antonescu nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii. Chemându-l la Palat, regele i-a spus: „Antonescu, nu poţi refuza puterea. Tu eşti un patriot. Numai ţie pot să-ţi las ţara. Te-am considerat întotdeauna ca pe singura mea rezervă. Timpul tău a sosit.” Prin Decretul nr.3052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline în stat, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr.3072 se crea o nouă instituţie, aceea de Conducător al Statului, investit cu puteri şi libertăţi de acțiune speciale, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

 În toiul luptelor Armatei Române şi a aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941 Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul nostru românesc moartea şi focul.[3] În multe lucrări de specialitate de până la 1989 Mareşalul Ion Antonescu este descris, ca un necruţător dictator antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei, ceea ce nici pe departe nu corespunde adevărului istoric. Natura respectivei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria:

„A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică.”[4]

Independenţa lui Wilhelm Filderman şi refuzul său de a urmări linia partidului comunist din România, l-au transformat repede într-o ţintă a autorităţilor comuniste. În 1956 el scria: „Ataşamentul meu pentru ideile democratice şi refuzul meu de a face jocul comuniştilor a deranjat profund autorităţile de ocupaţie şi urma să fiu, asemeni altor personalităţi ale vieţii publice româneşti, victima metodelor totalitare de lichidare. Am decis atunci să părăsesc clandestin ţara.”[5] Un alt argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T./secţia militară/întitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal”. Limitele cronologice ale dosarului sunt: 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944, acesta se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul.706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei şi este împărţit în trei părţi: Chestiunea, Rezoluţia Mareşalului şi unde s-a îndrumat (întregul dosar este inclus în prezenta culegere). Expunem atenţiei un singur document din dosarul nominalizat la numărul 20 pagina 17, spre a pune în evidenţă în contextul celor expuse, rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu: „Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israelit din Odesa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R..

 Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odesa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie. G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine.”[6] Comentariile sunt de prisos. Totuşi, cititorul, în textul acestei rezoluţii a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvârşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul.

 Fără îndoială că au existat şi excepţii, dar care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti din Basarabia faţă de exemplu, de cei şapte evrei prinşi noaptea în Chişinău pe când lipeau foi volante cu caracter prosovietic şi antiromânesc? Pentru o asemenea faptă în U.R.S.S., în mersul războiului persoanele vinovate erau puse la perete şi împuşcate fără anchetă şi judecată. În România însă, aceştia au fost anchetaţi, judecaţi şi în consecinţă trimişi în lagăr de muncă. Trebuia să fie lăsaţi să continue agitaţia comunistă în centrul oraşului Chişinău, deoarece legile ţării nu se răsfrâng asupra minorităţilor naţionale? Acelaşi lucru se poate spune şi de speculanţi, care artificial măreau preţurile la produsele alimentare sau le ascundeau, şoptind prieteneşte cumpărătorilor „cu ruşii era mai bine, nu?” Care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti în Basarabia şi Transnistria faţă de haitele de ţigani, care spărgeau casele văduvelor, ale familiilor în care bărbaţii erau plecaţi pe front şi furau tot: de la ou până la bou? Să fie lăsaţi să-şi facă meseria de „minoritari” sau să fie arestaţi, judecaţi şi trimişi în lagăr la muncă? A fost război. A fost cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea, iar războiul îşi are legile lui. Este binecunoscută naţionalitatea comunismului, că în iunie 1940, când Chişinăul şi celelalte localităţi din Basarabia au fost ocupate de armata sovietică, majoritatea populaţiei de origine evreiască a întâmpinat această armată cu nespusă bucurie şi entusiasm. După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri excesiv de duşmănoasă, unii fiind lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi pentru tot felul de provocări.

 Într-un document depozitat la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova „Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei” descoperim, că din nouă persoane trimise de autorităţile sovietice, şase erau evrei, membri ai partidului comunist român, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război avea funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM.

 Cei şase erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre a Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască, „aruncat” cu documente false cu pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izrail Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (aşa-i în document, probabil ivrit – Al.M.), cu documente false, cu pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false cu pseudonimul Kvitko Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română; Bruhis Srul Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău, cu documente false cu pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia limbile rusa, evreiască, franceză, română, cu documente false, cu pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna şi Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici.[7]

 Cititorul intuieşte că aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimile locuri de muncă ale acestora au fost în RSS Moldovenească. Acest lucru înseamnă că în 1941, când Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva Statului Român. Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în cazul dat, nu mai contează de ce naţionalitate sunt ei! Probabil, că şi în cazul dat Conducătorul Statului a întreprins măsurile cuvenite, grupa de spionaj menţionată o parte a dispărut fără urmă chiar la marginea pădurii în apropierea satului Bravicea, raionul Orhei (doi dintre aceştea au fost prinşi de premilitarii din localitate şi transmişi organelor justiţiei-vezi în culegere), unde a fost paraşutată în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pocrovsk, regiunea Dnepropetrovsk fapt confirmat prin scrisoarea secretă a secretarului CC al PC(b) din Moldova N.Salogor din 27.06.1946 adresată ministrului KGB a RSSM,Mordoveţ.[8] Am prezentat doar un singur exemplu, din miile de cazuri atestate prin documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român. Din astfel de motive şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă. Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii între lagărele de muncă sau ghetourile din Basarabia şi Transnistria şi lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. dar nu prea reuşesc, fiindcă ar fi o aberaţie să faci asemenea comparaţii! În anii 1941-1944 în Basarabia şi Transnistria nu au existat lagăre de exterminare, nu a existat holocaust, iar despre politica statului şi în special a conducătorului său, Mareşalul Antonescu, în acele circumstanţe ne vorbesc documentele incluse în prezenta culegere. Cititorul este invitat să tragă concluziile.

 Despre viaţa şi activitatea Mareşalului au fost scrise multe articole, monografii, amintiri, albume şi culegeri. Un merit deosebit în cercetarea şi restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea Război Mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viaţa social-politică şi culturală a Ţării, în alungarea bolşevismului din teritoriile ocupate de URSS şi reîntregirea Patriei, îl are istoricul cu renume european prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu. Cărţile Domniei Sale, constituie o contribuţie semnificativă pentru ştiinţa istorică şi pentru apropierea zilei când Mareşalul va fi reabilitat deplin; când de pe numele lui va fi ştearsă pecetea de „fascist şi antisemit”, pusă de bolşevicii lui Stalin şi cercurilor sioniste internaţionale. Atunci vom exclama fără reţinere: Alinierea la Mareşal! Conduşi de aceste idei nobile de restabilire adevărului istoric şi orientându-ne la scopurile distinsului istoric, pe care le realizează cu atâta profesionalism şi perseverenţă am hotărât împreună cu domnul Anatol Petrencu, cunoscut istoric şi om politic din Republica Moldova, să pregătim prezenta culegere, care ar servi la înălţarea postamentului de nemurire a eroului naţional, marele patriot Ion Antonescu. Există un gol, lipsesc câteva piese din întreg tabloul activităţii Mareşalului – Basarabia şi Transnistria.Vin cu dorinţa de a umple acest gol aducând în faţa cititorului documente de arhivă, incontestabile argumente ale adevărului. Este vorba de inspecţiile făcute de Conducătorul statului în Basarabia şi Transnistria, dispoziţiile acestuia, măsurile luate de autorităţile româneşti în diferite situaţii, atitudinea lui faţă de românii basarabeni şi transnistreni, faţă de minorităţile naţionale. Pe parcursul a doi ani de zile, autorii au studiat şi colectat documentele incluse în prezenta culegere, care cuprinde 189 de documente în majoritate scrise în limba română, şi numai câteva în limba rusă (traducerea ne aparţine). Pentru ca cititorul să simtă mai bine epoca, a fost păstrată şi ortografia originală a documentelor. Cu regret, se pot întâlni şi unele greşeli ortografice, schimonosiri de nume sau localităţi, fapt care confirmă, că nu s-a intervenit în textul original. Peste 90% din documentele propuse văd lumina tiparului pentru prima dată.

 Materialele ce se referă la diferite aspecte ale vieţii publice şi militare. Printre acestea: lupta autorităţilor împotriva ideologiei comuniste şi a pornografiei, răspândită cu atâta zel prin oraşele şi târgurile Basarabiei şi Transnistriei; deciziile privind copiii, pentru ca aceştia să fie curaţi, hrăniţi, sănătoşi şi toţi ca unul să frecventeze şcoala, lupta împotriva şperţarilor, a criminalităţii şi a tâlhăriilor, grija faţă de pământ şi plantaţii, deosebita atenţie şi rolul important al Bisericii ortodoxe în educaţia spirituală a societăţii româneşti, combaterea sectelor religioase, necesitatea trecerii industriei şi comerţului în mâinile românilor etc. Înainte de a fi executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele se spune:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare! Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre! Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi!”[9]

Timpul a sosit! Să-l aşezăm deci în rândul celor mai valoroşi Bărbaţi ai Neamului Românesc. Acolo-i este locul !

 [1] Ion Lupu Jertfă pe altarul patriei în revista revista Plaiuri Trotuşene nr.2 din iunie1996 pag.4
 [2] Gh.Buzatu România cu şi fără Antonescu Iaşi , Editura Moldova , 1991 . p.5
 [3] Anatol Petrencu România şi Basarabia în anii celui de-al doilea răsboi mondial, Ed Epigraf 1999, Chişinău, p. 58
 [4] O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române/Filiala Iaşi
 [5] Populaţia evreiască…, pag.12
 [6] Arhiva Naţională a RM , F.706 , inv. 1, d. 51, fila 17
 [7] Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM , F.51 , inv.4, d.60
 [8] Ibidem
 [9] Testamentul politic al Mareşalului Ion Antonescu în revista „Plaiuri Trotuşene” nr.2, 1996, pag.17 

 text Alexandru Moraru

 

About these ads
This entry was posted in Articole, Basarabia, Bucovina, Cernauti, Eroi români, Ion Antonescu, Sorin Vlasie, Wilhelm Filderman and tagged , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Eroi români uitați

  1. Dan Petrila says:

    As dori sa pot mari poza cu promotia 42 -43 .Si bunicul meu a fost artilerist , Treistaru Nicolae , si era din Roman .

  2. Melidonium says:

    Buna ziua. Puteti lua legatura pe facebook cu Sorin Vlasie. Are multe documente ce v-ar putea interesa. Multumim.

  3. Dan Petrila says:

    Multumesc !

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s